Călătorie   cu   trenul

Noi  trebuie să  fi  trecut  deja  de  mult  pe  lângă  întunecoase  şi  umede  păduri  de  molid,   pe  lângă   casele  cu  lumină  la  ferestre.

Eu  presez  o  buză  de  plăcut  răcoroasa  sticlă  a  ferestrei  şi  văd,  cum  ploaia

strigând  şchiopătează  în  urma  trenului.  Se  pare,  că  noi  călătorim  aşa  tot  restul  vieţii.   Întunecoase  umede  păduri,  molizi,  căsuţe  cu  lumină,  molizi,  molizi,  molizi….

Ne  aşezăm  faţă  în  faţa  în  compartimentul  supraîncălzit. Tu  taci  şi  fumezi. 

Eu  mă  uit  la  mâinile  tale. Ele  sunt  palide,  aproape  transparente.  Un  mic  vapor  cu   pânze  le-ar  putea  liniştit  parcurge  repede.  Eu  mă  aplec  şi  le  sărut  fără  permisiune   foarte  scurt,  aşa  că  arată  ca  o  muşcătură. 

Tu  nu  te  mişti.  Eu  îţi  muşc  prudentă  degetul  mic.  Nimic.  Îl  muşc  până  la  sânge.  Tu  taci.  Priveşte-mă!  Spune  ceva!  Spune:  ”Nu  te  mai  iubesc.”  sau:  “Aşa  o  vreme 

blestemată!”  sau   “Când  vom  ajunge  odată ?”  Gândurile  tale  sunt  foarte  departe  şi  tu   şezi  aici  ca  în  vis.  Taci  doar  şi  fumezi… Spre  spaima  mea  îmi  vine  ideea  că  trebuie   să  fi  plecat  fără  tine  şi  că  oi  fi  murit  de  tristeţe  la  scurt  timp.  Am  alergat  tot  timpul   ca  ploaie  în  spatele  trenului?.... Poate  că  noi  călătorim  de  atât  de  mult  timp,  că  eu  am   înnebunit?

Noaptea  a  trecut .  Tu  stai  culcat  în  pat,  descoperit.  Am  privit  venele  braţelor  tale,  am   suflat  pe  pieptul  tău  păros  ca  pe  o  păpădie.  Acum  privesc  plictisită  în  fereastră.   Peisajele  se  schimbă  tot  mereu,  astfel  că  ochii  dor. 

Noi  trecem  tocmai  pe  lângă  nişte  văi  cenuşii  oarecare.  Trenul  nostru  sperie  păsări  ce  moţăie,  ele  cad  încet  din  cuiburile  lor  afară.  Când  te-ai  trezit,  îţi  voi  spune: Iubite,  tu  ai  pierdut  atât  de  mult,  în  timp  ce  ai  dormit.

Trenul  nostru  aleargă.  Se  luminează  din  ce  în  ce  mai  mult  în  compartiment.

Eu  fierb  ceai.  Când  te-ai  trezit,  îl  vom  bea  rece  şi  vom  urmări  dansul  frunzelor  de   ceai.  O  mişcare  greoaie  şi  vinovaţii  vor  fi  excluşi  din  horă.  În  sfârşit  te  ridici,

îţi  freci  ochii.  Eu  îţi  pot  admira  încă  odată  trupul,  înainte  ca  tu  să  te  îmbraci.

Se  bea  o  primă  mirată  înghiţitură  din  ceaiul  pe  care  l-am  fiert  pentru  tine,

din  ceaiul  un  pic  răcit.  Tu  vânezi  frunzele  de  ceai  cu  lingura  ca  un  adevărat  dresor.  Între  timp  compartimentul  nostru  se  umple  cu  aromă  de  iasmin.  Această  aromă  este   aşa  ospitalieră,  aşa  familiară.  Tu  bei  ceai  şi  zâmbeşti.  Eu  mă  aşez  spre  zâmbetul  tău  ca  spre  soare.

text  tradus  din  lb. germană  în  lb. română  de Daniel  Pop